Evadarea din mlastina - Karen Dionne

 Daca ai trait intr-o izolare totala... ti-ai fi dat seama ca totul era rau?

    Apreciat de Lee Child si Karin Slaughter, si cu siguranta de fanii filmelor The Girl on the Train (Fata din tren) si Stormy Nights (Vaduva), Evadarea din mlastina este un fermecator thriller psihologic de suspans. O femeie trebuie sa riste tot pentru a vana barbatul periculos din trecutul ei care ameninta sa-i distruga viitorul: tatal sau, nimeni altul decat un notoriu rapitor de copii, evadat dintr-o inchisoare de maxima securitate.

    Fragment din romanul "Evadarea din mlastina" de Karen Dionne:

    „- Nu l-am vazut si n-am vorbit cu el din ziua in care am plecat din mlastina.

    Politistul ridica din spranceana. Nu-mi dau seama la ce se gandeste. Locuiesc la optzeci de kilometri de inchisoarea unde tata a stat inchis treisprezece ani si n-am mers niciodata sa-l vizitez?

    - Asadar, de treisprezece ani, rosteste el, ia un pix si un carnet din buzunarul de la camasa si da sa scrie numarul. 

    - Cincisprezece, il corectez eu. 

    Dupa ce mama si cu mine am plecat din mlastina, tata a ratacit prin salbaticia din Upper Peninsula timp de doi ani pana sa fie prins. Politistul stie asta la fel de bine ca mine. Isi stabileste o baza, punand o intrebare la care stie deja raspunsul, ca sa-si dea seama pe parcurs cand mint si cand spun adevarul. Nu ca as avea vreun motiv sa mint, dar el nu stie asta. Inteleg ca trebuie sa ma considere suspecta pana se dovedeste contrariul. Detinutii nu evadeaza dintr-o inchisoare de maxima siguranta decat daca au parte de ajutor, indiferent ca e cineva din interior sau din exterior. Ca mine.

    - Corect. Deci n-ati vorbit cu tatal dumneavoastra de cincisprezece ani. 

    - Puteti verifica registrele de vizitatori daca nu ma credeti, spun eu, desi nu ma indoiesc ca au facut-o deja. Desfasuratoarele la telefon. Orice. Va spun adevarul. 

    Asta nu inseamna ca nu m-am gandit de multe ori sa-l vizitez pe tata in inchisoare. Cand l-a prins politia prima data, eram disperata sa-l vad. Newberry e un oras mic, iar inchisoarea unde l-au tinut pana la audiere era doar la cateva strazi distanta de scoala mea; as fi putut merge pe jos dupa ore sau m-as fi putut duce cu bicicleta de cate ori voiam. Nu cred ca m-ar fi impiedicat cineva sa stau cateva minute cu tata. Insa imi era teama. Aveam paisprezece ani. Trecusera doi ani. Ma schimbasem, poate ca si el se schimbase. Ma temeam ca ar fi refuzat sa ma vada. Ca era suparat pe mine, pentru ca din vina mea l-au prins. 

    Dupa ce a fost condamnat, nimeni n-avea de gand sa conduca o suta saizeci de kilometri din Newberry pana in Marquette si inapoi ca sa-l vizitez la inchisoare chiar daca as fi avut curaj sa intreb. Mai tarziu, cand mi-am schimbat numele de familie si ma deplasam singura, tot nu l-as fi vizitat, deoarece trebuia sa arat legitimatia si sa-mi scriu numele pe lista de vizitatori, insa nu voiam ca viata mea cea noua sa se intersecteze cu cea veche. In orice caz, nu era ca si cand ma chinuia dorul sa-l vad. Ideea de a merge in vizita aparea doar arareori, de obicei cand Stephen se juca afara sau in casa cu fetele si ceva din felul in care interactionau imi amintea de zilele de odinioara cand eram impreuna. 

    Ultima data cand m-am gandit serios sa iau legatura cu tata a fost in urma cu doi ani, cand a murit mama. A fost o perioada grea. Nu puteam sa reactionez fata de moartea mamei fara sa risc sa faca legatura cineva si sa-si dea seama cine eram. Ma aflam intr-un program de protectie a martorilor impus de mine insami; daca aveam de gand sa-mi pastrez viata cea noua, trebuia sa tai orice legatura cu cea veche. Totusi am fost singurul copil al mamei si mi se parea o tradare sa nu merg la inmormantarea ei. Ma chinuia si ideea ca n-aveam s-o mai vad sau sa mai vorbesc cu ea vreodata. Nu voiam sa se intample acelasi lucru cu tata. Poate m-as fi prefacut ca eram o admiratoare a detinutilor sau o jurnalista daca se intreba cineva de ce am aparut deodata sa-l vizitez. Dar ar fi trebuit ca tata sa se comporte conform planului ca sa functioneze si n-aveam cum sa stiu dinainte daca era de acord sa faca asta sau daca se prindea singur. 

    - Aveti idee incotro ar fi putut s-o ia? ma intreaba politistul. Ce planuieste?

    - Niciuna.

    In afara de dorinta evidenta de a creste distanta cat mai mult dintre el si oamenii care-l urmaresc, sunt tentata sa adaug eu, insa stiu ca nu e cazul sa-i enervez pe oamenii inarmati. Ma gandesc in treacat sa cer informatii noi despre urmarire, dar faptul ca-mi solicita ajutorul ma lamureste cu tot ce trebuie sa stiu.”